George Ecliserescu - In Memoriam! Omagiu pentru un prieten drag

Miercuri, 24 martie 2010, a avut loc inmormantarea unui mare om si ziarist...

Scrisul nu este punctul meu forte, dar randurile care urmeaza sunt scrise din suflet si nu din carti. Inainte sa incep, multumesc MondoNews pentru ca mi-a oferit posibilitatea sa imi prezint un ultim omagiu unui prieten drag, George Ecliserescu, care pentru mine va ramane mereu Nea Georgica.

Nea Georgica, mereu cu un zambet strengaresc pe fata, mereu imbracat sport si mereu cu o vorba de duh pregatita. Mereu cu un spirit tanar, mereu in miscare, mereu in cautare de ceva nou. Amintirile legate de el imi vin una dupa alta, legandu-se armonios ca intr-o poveste. O poveste mai mica in comparatie cu a altora care l-au cunoscut, iubit si apreciat de o viata.

Povestea mea alaturi de el are doar cinci ani, pentru ca ne-am cunoscut in 2005. Dar, asa cum se intampla uneori, aveam impresia ca il stiu dintotdeauna. Parca il aud cu cata pasiune povestea, facand din orice subiect o adevarata poveste.

Filatelia a fost punctul de la care a inceput prietenia noastra. Nea Georgica a fost  mentorul si ghidul meu in lumea filateliei. Cate nopti nu am petrecut impreuna, la masuta lui, fumand ca turcii si uitandu-ne peste sute si sute de timbre, cautand in cataloage si contrazicandu-ne referitor la un aspect sau altul! Asa am ajuns sa ne cunoastem si sa ne respectam reciproc, pentru ca apoi sa devenim buni prieteni. Nu pot sa nu povestesc despre camera in care si-a petrecut ultimii ani din viata...

Cand intrai in camera lui, te transpuneai in alt timp. Era ca intr-un magazin de antichitati, fiecare obiect avea povestea lui.  “Vezi patefonul asta?”, mi-a spus o data. “Ei bine, il am de la tatal meu. Si uite acolo, pe perete, in rama este factura cu care l-a cumparat! Pacat doar ca nu ii mai merge arcul, dar o sa il repar eu intr-o zi”.

Sever, dintr-o fotografie de epoca din perete, ne priveste bunicul lui Nea Georgica, om respectat in partile Lehliului, de unde isi trage radacinile familia Ecliserescu.

Un pic mai jos, pusa la loc de cinste, este o poza cu Stefan, baiatul lui. Un Stefan de cativa anisori, privind ghemuit de pe malul marii la aparatul de fotografiat. Nu cred ca trecea o intalnire de-a noastra fara sa aduca vorba de Stefan.

Fie ca povestea cu caldura si cu mandrie de realizarile lui de la scoala sau de la facultate, fie ca povestea despre concedii petrecute impreuna sau despre talentul sau la calculatoare, mereu lasa sa se inteleaga ca Stefan reprezinta totul pentru el, chiar daca uneori imi spunea ca nu gaseste mereu modul potrivit de a-i spune cat de mult il iubeste.

Nea Georgica era un perfectionist. Cu cata satisfactie mi-a povestit cum a pus singur gresia in apartament mai bine ca orice “bagabont” de mester, cum a facut singur planurile  pentru biroul de calculator si pentru etajera din perete, unde halbele de bere nemtesti stateau asezate ca la parada.

In mijlocul camerei era o masuta joasa, mereu plina cu un teanc de timbre, o lupa si cateva pensete. Puse una peste alta, intrecand uneori in inaltime masuta, sunt cataloage de marci postale. Ma asezam pe un scaunel scund, si stateam fata in fata, luminati doar de lampa de birou care arunca o lumina calda in valatucii de fum.

In spatele meu, pe canapeaua pe care imi asezam haina si servieta, sforaia Framut, un catel mic si flocos pe care Nea Georgica il iubea ca pe un copil. De fiecare data cand plecam undeva, ii explica sa il linisteasca: “Tati vine repede!” si mereu ii spunea asta de cel putin doua ori. Eu am avut norocul sa fiu in gratiile lui Framut inca de la inceput, desi am auzit destule istorioare hazlii legate de Framut si de diversi invitati ai lui Nea Georgica, care se terminau invariabil cu o “capsa” aplicata cu un marait scurt pe mana curajosului care se incumeta sa il mangaie prea insistent.

Ar mai fi multe de spus despre prietenii necuvantatori pe care ii ingrijea si ii iubea Nea Georgica. Amintesc in treacat de motanul Stamate si de armata de pisici de la tara carora le-a facut usite de acces in casa si un “dozator” de granule de 5 kilograme. Cate un kilogram pentru fiecare pisica.

Pe masura ce continui sa scriu, imi vin in minte atatea intamplari, incat mi-e greu sa sintetizez in cateva randuri. Totusi nu pot sa nu amintesc despre “Mosia” lui Nea Georgica, sanctuarul lui de la tara, din satul Fantana Doamnei. De la strada se vedea doar poarta de lemn, dubla, si o mare de verdeata. Un loc care si-ar fi meritat pe deplin titulatura de  “Paradis Verde”. Strada nu era pietruita. Si lucrul asta il incanta peste masura. Imi amintesc o data, cand stateam cu Nea Georgica in poarta, la o barfa alaturi de   Petre, un vecin de baza din sat si cu Bric, un baiat bun la toate care insa uneori ii mai facea si  zile fripte, adusesem in discutie pietruirea strazii. Era un zvon in sat cum ca strada urma sa fie pietruita si in curand asfaltata. Parca il vad si acum cum a tras aer in piept, si-a zburlit mustata intr-un mod razboinic spunand pe un ton inimitabil: “Exxxtraordinar!!! Cum sa-mi faca una ca asta? Pai aici la mine totul e verde! Asfaltul e din alta poveste! Nu se potriveste cu ce e aici!”.

Si mare dreptate avea. Chiar si cand intrai in curte, casa nu se vedea prin perdeaua de tufisuri si arbusti. Era dupa cum spunea chiar el, ca in sanul lui Avram. Ca o concesie facuta cu greu cimentului, zareai iesind din loc in loc dale de piatra, care asemeni drumului de caramizi galbene din tara lui OZ, te conduceau spre casa.

Aici, alta surpriza. Parca erai la muzeul satului. O casa batraneasca, cu podele de lemn, cu o multime de scaunele cu trei picoare, pirostrii, fusuri, linguri de lemn, si cate si mai cate obiecte rustice originale adunate cu pasiune. Inramat pe o grinda era un certificat de producator agricol pe numele lui, cu care se mandrea uneori. Camera de lucru si dormitor, apoi camera de oaspeti (si nu erau putini prietenii care au petrecut clipe de neuitat acolo), nou facuta bucatarie cu semineu de piatra si nu in ultimul rand, camera lui Stefan. Cu rafturi pline de jucarii de care Nea Georgica nu s-ar fi despartit pentru nimic in lume.

Apoi beciul! Nimeni in sat nu avea beci ca Nea Georgica! Sapat sub directa lui indrumare, mai adanc decat orice alt beci din zona, adapostea borcanele cu muraturi si alte provizii si bunatati suta la suta naturale. Din prispa se vedea o pajiste verde, care parca nu se mai termina. Imediat langa casa, trecand de fantana pe stanga, la umbra unei tufe umbroase era o masa masiva parca desprinsa din povesti, facuta din barne groase de lemn cu doua banchete pe masura. Multe dupa-amieze de neuitat am petrecut acolo, racorindu-ne cu beri reci si depanand povesti. E mare adevar in zicala ca “Omul sfinteste locul”. Atat de atasat era de acele locuri incat chiar m-a convins si am cumparat si eu o casa in sat, dar asta e alta poveste.

Timpul trecea repede in prezenta lui. Povesti de familie, povesti “de la ziar” , povesti de la cercul filatelic... Avea un clasor cu timbre “de suflet”. Stiam povestea fiecaruia si chiar si eu contribuisem cu cateva piese la el. Inchid ochii si il vad admirand o serie din Laos cu elefanti “O su-per-bi-ta-te, domnu’ Cristi, o superbitate! Seria asta nu o dau cat oi trai, indiferent de cat imi ofera cineva pe ea!”.

Imi e greu sa sintetizez in cateva randuri acesti cinci ani in care l-am cunoscut. Imi inchipui cat de greu le este prietenilor care il stiu de o viata... Am vrut totusi sa completez si eu o mica piesa din marele puzzle. Sa incerc sa contribui, din suflet,  cu putinul meu la marele tot care a fost Nea Gerogica.

Sambata, 20 martie, l-am sunat. Era in spital si se simtea rau. Nimeni nu si-ar fi inchipuit ceea ce urma sa se intample. Am incheiat discutia cu o promisiune ca mergem sa facem un gratar la tara, ca a venit primavara. Nu am mai apucat pentru ca duminica a plecat dintre noi. A plecat asa cum a trait in lumea asta. Cu prietenii si cei dragi alaturi si mereu cu o gluma pregatita pentru orice situatie.

Nu te voi uita prieten drag!

Cristi