Cum au devenit lichelele Romaniei comuniste azilanti politici in SUA

De la momentul in care statisticile oficiale nord-americane inregistrau 11 emigranti romani in teritoriile lor, s-au scurs mai bine de 100 de ani, iar astazi se estimeaza ca in SUA traiesc peste 1 milion de americani de origine romana, sositi aici in cautarea libertatii si a „visului american”. Romani de toate varstele si profesiile au ajuns in SUA, cu precadere dupa 1990, si sunt denumiti frecvent „noul val” sau „noua emigratie”.

Exista si familii stabilite in SUA la inceputul secolului XX, iar cea mai mare concentrare a acestor originari din Romania se afla in orasele din nord-estul SUA, in statele Ohio, Indiana, Michigan, Illinois, Pennsylvania si la New York. Multi romani au ajuns aici ca refugiati, datorita celor doua razboaie mondiale din secolul trecut, sau imediat dupa instaurarea socialismului in Romania. Aceasta categorie este recunoscuta sub denumirea generica de „vechea emigratie”. Unii s-au remarcat prin intermediul posturilor de radio Europa Libera si Vocea Americii, iar altii prin actiunile lor menite sa salveze Romania din ghearele comunismului. Altii sunt profitori si securisti sub acoperire, care s-au infiltrat printre refugiatii de buna-credinta, majoritatea in anii ’80.

Parvenitii si profitorii romani din SUA Sintagma „vechea emigratie” de care se agata cu atata disperare jagardelele comuniste model SUA 1980, provine de fapt din Europa, unde nume cu adevarat sonore, gen Brancusi, Enescu, Eugen Ionescu, Cioran, Noica sau Ion Ratiu s-au evidentiat, dupa al Doilea Razboi Mondial, prin incercarile lor de a salva tara de bastina de sub ocupatia cizmei bolsevice, sapand in mintea Occidentalilor ideea ca intelectualii Romaniei din exil sunt disidenti in cautarea unor solutii salvatoare pentru Romania.

Profitand de notorietatea acestor romani remarcabili si de curentul iscat in Occident fata de cetatenii din blocul comunist, care strapungeau zidul solicitand azil politic, o serie de lingai ai impuscatului, securisti si lichele comuniste, au dobandit azil politic in SUA si ulterior cetatenie americana, la inceputul anilor ’80. Astazi, ei isi asuma, in fata noilor veniti, merite si calitati cu care n-au nimic in comun, autointitulandu-se „salvatorii Romanei” sau „spuma emigratiei”. Caracterizati de o impertinenta rara, invidie si nesimtire, afiseaza ostentativ aere de superioritate fata de noii emigranti romanii sositi in SUA dupa Revolutia din 1989. Aceasta adunatura de cabotini si trogloditi egoisti se straduieste din rasputeri sa puna pumnul in gura presei romano-americane si sa discrediteze tinerii intelectuali din noul val. Activitatea de baza a optzecistilor este cersitul atentiei si respectului, respect pe care nu sunt capabili sa-l castige prin fapte, dar se straduiesc sa-l impuna cu forta.

Deghizati in intelectuali rasati, laudarosii vechii emigratii profita de orice prilej pentru a declansa o stare de nervozitate si disconfort noilor veniti. Unii dintre acesti mosi si babe optzeciste, cu pronuntate sechele comuniste, au parinti si bunici in tarile imperiului sovietic si educatie KGB-ista. Cum si cand au ajuns ei cetateni romani? Au venit in Romania o data cu trupele de ocupatie sovietice, iar parintii lor erau activisti in aparatul de propaganda al lui Stalin? Ulterior au emigrat in SUA cu pasapoarte romanesti?

Conflictul dintre generatii Imediat dupa sosirea mea in SUA, am remarcat ca este ceva putred in vechea garda. Manierele de tate de catun, datul din coate si barfa, cultul personalitatii, asumarea unor merite inexistente nu se potriveau deloc cu ceea ce stiam eu despre intelectualii romani din exil. Am remarcat desconsiderarea noilor emigranti si divizarea comunitatii romanesti din SUA in functie de anul sosirii in Lumea Noua, ca un laitmotiv lansat de vechea garda.

Primul contact personal cu ei a fost cand mi-am permis sa scriu despre emigrarea postdecembrista ca forma de protest, un articol despre revolutionarii din 1989, care dezamagiti de rezultatele revolutiei, au luat calea exilului, dupa 1990. Milioane de romani si-au parasit tara dupa 1990, iar acum reprezinta majoritatea diasporei romane din SUA. Vechea garda s-a simtit datoare sa-mi atraga atentia ca motivele emigratiei de dupa 1990 sunt nesemnificative, subiectul este perimat, iar publicarea articolului meu in anul 2008 este (dupa parerea lor) „caduca”. Au urmat valuri de laude de sine caragialesti, in incercarea de a demonstra ca importanta pentru Romania este doar „vechea diaspora” si realizarile ei marete peste ocean, dinainte de ’89, iar noii veniti sunt o adunatura de ratati.

Dincolo de fenomenul in sine, de strigatul de lupta si de mitocania acestor javre comuniste din vechea garda; dincolo de scarba pe care o produc noilor veniti, am remarcat raspunsul de bun simt al noii generatii – un zambet de complezenta si o tacere inteligenta, nascute din dorinta de a mentine pacea si relatiile amicale cu bunicii senili din vechea generatie.

Prostia si fudulia vechii garzi Personal, i-am comparat pe acesti eroi inchipuiti, din vechea emigratie, cu somitatile de pe planeta, cu personalitati pe care le-am intalnit in viata mea. Indiferent de varsta si profesie, toti oamenii sclipitori pe care i-am cunoscut indeaproape, erau foarte modesti si calculati. Profesori universitari, academicieni, oameni de stiinta si cultura, artisti, ingineri, cercetatori stiintifici, manageri, medici, intreprinzatori privati, miliardari au in comun excesul de bun simt, obisnuinta de a-si respecta interlocutorii (indiferent de diplome si functii), o politete iesita din comun si deprinderea de a vorbi fiecarui om dupa nivelul sau de pregatire si capacitatea sa de intelegere. Toate aceste calitati lipsesc cu desavarsire comunistilor optzecisti deghizati in refugiati politici si elite ale vechii emigratii din SUA.

Am remarcat la toti oamenii inteligenti cu care m-am intersectat in viata, valori recunoscute unanim: respectul fata de munca si fata de semeni, credinta in Dumnezeu, principii si valori morale sanatoase si solide. Spre deosebire de acestia, fostii activisti de partid romani–americani din „vechea garda”, se remarca printr-o impertinenta dusa la paroxism; lipsa de respect pentru realizarile altor persoane si pentru timpul altora; o lipsa crasa de interes fata de proiectele comunitatii, negarea liderilor si satisfactia vadita de a umili, jigni si teroriza „noua generatie” de emigranti romani din SUA.

Laudele de sine ostentative ale generatiei 1980 ma determina sa ma intreb retoric - de ce ar trebui sa ne accepte americanii nativi pe noi, romanii emigranti, daca avem conationali aici care nu ne digera? Pana la ce data emigrantii veniti in Lumea Noua din diverse colturi ale planetei sunt americani si de la ce data incoace sunt emigranti? Aceasta intrebare am pus-o si americanilor, pentru ca, in afara de amerindienii bastinasi, pe continentul Nord-American toti ceilalti sunt emigranti, indiferent daca s-au nascut aici in urma cu o luna sau acum 200 de ani.

Faptele vechii garzi sunt abjecte. Au cerut azil politic in SUA tot felul de comunisti inraiti si tot felul de romani cu „doua perechi de coarne” din SUA. O alta indeletnicire favorita a parvenitilor model ‘80 este asumarea rolului de critici literari, critici ai presei scrise romano-americane si cunoscatori ai tuturor problemelor diasporei. Abilitatile multi-tasking ale vechii garzi ma duc cu gandul la muncitorul roman multilateral dezvoltat inventat de Ceausescu si la cunostintele cizmarului sef in toate domeniile de activitate. Ca la niste demni urmasi ai lui nea Nicu, fixatiile vechii garzi din SUA se transforma in „indicatii pretioase” si inutile pentru noii emigranti. Optzecistii multilateral dezvoltati au reusit sa faca „rahatul praf” pe pamantul fagaduintei, iar astazi se simt datori sa ne impartaseasca din invataturile lor, dandu-ne lectii de forme fara fond pentru realizarea visului american. Eu am o singura pretentie de la dumnealor: sa vorbeasca doar cei care au avut rezultate, iar restul shut the fuck up!

Pe javrele din SUA le deranjeaza noul val de conationali veniti in SUA la studii, cu PhD-uri obtinute in SUA si posturi inalte in Departamentele de Stat Americane. Javrelor le creste tensiunea vazand romani de succes din universitati, spitale si companii prestigioase. Spre deosebire de ei, optzecistii sunt in SUA de 30 de ani si lasa impresia ca au spalat atatea WC-uri pe aici incat a inceput sa le placa mirosul. Unii dintre ei n-au nici macar o pensie, pentru ca nu le-a placut munca in SUA, iar in Romania fusesera privilegiati.

Pe demnii urmasi ai lui Dinu Paturica, fosti activisti de partid in Romania, ulterior azilanti politici in SUA, azi critici ai mass-mediei romanesti din SUA, atotstiutori, pare sa-i deranjeze absolut totul, inclusiv varsta emigrantilor romani de dupa 1990. Ne reproseaza ca am venit in SUA prea tarziu si ne transmit calduros ca nu mai avem nicio sansa de reusita. Pe de alta parte, stimabilele vechituri senile nu realizeaza ca unii dintre acesti tineri erau nou-nascuti sau prescolari la inceputul anilor ’80 cand i-a apucat pe ei plecarea in SUA.

Mecanismele emigrarii in SUA din anii ‘80 Varianta rudelor din Occident presupunea tenacitate, origini evreiesti sau nemtesti, plus vointa de fier pentru a rezista presiunilor securitatii. In final, primeai dreptul de a emigra, dupa ce semnai acte de cedare a proprietatilor personale catre statul roman si renuntare la cetatenia romana. Ramaneai sarac, dar erai liber sa pleci fara a-ti risca viata. La destinatie te asteptau rudele, care te ajutau sa o iei de la inceput.

O metoda care presupunea asumarea riscului de a muri pe drum era imbarcarea clandestina pe un vapor, cu destinatia Canada, in containere de marfa. Stateai inchis si sigilat in container minim doua saptamani; mancai ce aveai, te hidratai rationalizat, luptai sa supravietuiesti in locul acela sinsitru, dadeai gauri cu bormasina in peretii containerului; dormeai, mancai si-ti faceai nevoile fiziologice in acel spatiu inchis, pana la destinatie. Cu mult noroc, daca ajungeai viu in Canada, treceai granite in SUA si cereai azil politic.

Alta varianta de fuga din Romania, cu riscuri de moarte, presupunea trecerea Dunarii inot printre gloantele vamesilor, pana in Iugoslavia. Acolo erai inchis intr-un lagar pentru emigranti, iar la eliberare luai drumul Italiei prin munti, o zona in care frontiera nu era securizata. Dupa 4-6 saptamani de mers pe jos prin salbaticie, ajungeai in Italia si solicitai ajutorul ambasadei americane. Sub aripa Crucii Rosii sau a unor institutii caritabile catolice, ajungeai in SUA unde cereai azil politic.

La variantele de mare risc recurgeau romani disperati, care isi doreau libertatea cu orice pret, dar erau constienti ca nu pot parasi Romania legal, pentru ca nu aveau origine sanatoasa, nu erau devotati trup si suflet partidului in calitate de turnatori comunisti (PCR - pile, cunostinte si relatii). Rudele ramase in tara ale fugarilor prin Dunare sau cu containerul, sufereau din cauza „tradatorilor” din familie. Copiii fugarilor faceau armata la batalioane disciplinare, alaturi de puscariasi de drept comun, sotiile celor fugiti erau vizitate si amenintate periodic de securisti si fortate sa divorteze pentru a scapa de inchizitia comunista. Turnatori ai partidului erau infiltrati in casele rudelor acestor fugari considerati tradatori de tara, pentru a culege informatii si pentru a supraveghea familiile sa nu primeasca valuta, scrisori, pachete sau informatii petioase din strainatate. Adesea rudele fugarilor erau retrogradate din functii la serviciu, date afara disciplinar din partid, trimise la munca de jos, oprimate si fortate sa dea declaratii ca reneaga fugarul familiei si ca nu mai tin legatura cu el.

Jigodiile cu origine sanatoasa erau singurele persoane care puteau primi pasapoarte si vize de calatorie in strainatate si reprezinta un procent semnificativ al „vechii garzi” la care fac referire aceste randuri. Cel mai adesea plecau in calatorii prin tari din blocul comunist si foarte rar in Germania Democrata si Iugoslavia, portile principale de fuga in Occident. Vizele turistice li se acordau cu aprobare de la PCR, recomandari si verificari solide, exclusiv persoanelor loiale regimului comunist. Vizele veneau ca un fel de premiu pentru „merite deosebite” acordat turnatorilor si propagandistilor PCR-isti.

Unele dintre aceste jigodii din burghezia rosie s-au lasat furate de mirajul libertatii si viata de huzur pe care o vedeau in Vest si alegeau sa tradeze. Oricum stiau mult mai multe decat nenorocitii care-si riscau viata prin Dunare sau in containere. Ajunsi in Germania de Vest cu ajutorul unor calauze, sau in Italia prin filiera iugoslava, parvenitii comunisti se strecurau printre emigrantii adevarati, sositi cu contaienrul sau prin Dunare, si cereau azil politic in Occident. Diferenta dintre ei si cei care-si riscau viata pentru visul american era imensa. Primii aveau antrenamentul foamei, frigului si lipsurilor din Romania, stiau ca in Vest nu-i asteapta nimic decat munca multa si o perioada de adaptare grea, in care vor trebui sa faca munci mizerabile pentru a-si castiga o paine. Erau pregatiti psihic pentru acest pas si se bazasera oricum toata viata doar pe propriile puteri, inteligenta si sanatatea proprie. Spre deosebire de ei, jigodiile comuniste aveau joburi caldute in Romania, case de la stat, masini noi, vacante la mare, acces la cantina partidului si alte privilegii pentru serviciile aduse dictatorului.

Jigodiile n-au suferit de foame si de frig, n-au stat la cozi si n-au fost nevoite sa faca munci grele in Romania, asa ca adaptarea la capitalism i-a lovit in moalele capului. Lipsiti de suportul partidului si nevoiti sa se descurce singuri, plangeau dupa tara natala si le venea sa-si ceara iertare de la Ceausescu pentru prostia lor de a ramane in Occident. Numai ca lasitatea lor era prea mare ca sa-si asume eventualele pedepse ale lui Ceausescu, la intoarcerea cu coada intre picioare, dupa tradare. Asa ca au ramas in Occident, iar acum isi revarsa frustrarile si veninul asupra emigrantilor din noul val, sositi in SUA prin casatorie cu cetateni americani, datorita unor contracte de munca, prin Loteria Vizelor sau la studii.