Cosmarul unor romani in vama Detroit - Michigan

De Paste am fost la Detroit Michigan ca sa ne intalnim rudele plecate de 12 ani din Romania si sa petrecem sarbatorile asa cum se obisnuieste la romani, in familie.

Am vrut  sa cunosc romanii din cea mai mare comunitate romaneasca din SUA, sa vad cum traiesc, ce au realizat si ce probleme sau doruri le macina sufletul. Stiam despre Michigan destul de putin, doar ca este foarte frumos, ca este inima industriei auto din SUA, ca odata (nu demult) a fost cel mai bogat stat american si ca acolo locuiesc circa 100.000 de romani. I-am vazut in noaptea de Inviere, la una dintre cele trei biserici romanesti din Detroit, am vazut atat de multi romani acolo incat am avut senzatia ca sunt in Romania. Erau atat de multi romani la biserica de Inviere, cata frunza si iarba!

Am plecat din Virginia in Vinerea Mare la ora 8,30 AM si am intrat in Michigan pe I-75 Nord, dinspre Toledo, Ohio la ora 5,00 PM. Stiam ca mai avem in jur de 40 de minute pana la destinatie, undeva in nord-vestul marii metropole americane, Sterling Hights. Am sunat la rude sa le spunem ca suntem foarte aproape si ca ajungem la ei in mai putin de o ora. Autostrada avea trei benzi pe sens si incepusera sa apara panouri de semnalizare a unor lucrari si altele care anuntau ca undeva in fata urmeaza un pod spre Canada. Am trecut pe langa fabrica Ford si i-am spus in gluma masinii cu care eram – un Ford Escape, aici te-ai nascut tu, masinuto!

Am trecut pe langa o fabrica Mazda si una Chevrolet, am vazut bucatele din Marile Lacuri si multe barci, indicatoare spre Portul Huron. Soseaua se ingusta, se lucra pe banda din stanga, apoi pe doua benzi din stanga si traficul devenise tot mai greu, ca in toate aglomerarile urbane americane. La un moment dat GPS-ul ne anunta ca urmeaza sa iesim de pe Interstate 75 peste o mila, spre I-96 West, exitul 48 pe partea stanga. Din cauza lucrarilor, exitul era inchis, iar indicatoarele ne indrumau sa continuam pe I-75 spre strada Flint pentru detour. Deja se vedea down town-ul, cladiri pe care le vazusem pana atunci doar prin filme. Am scos aparatul de fotografiat. Toate iesirile spre stanga erau inchise, soseaua ne lasa doar o optiune, centrul orasului, asa ca ne-am impacat cu gandul ca urma sa vizitam ad-hoc centrul Detroitului si abia apoi sa gasim adresa pe care o cautam.

Apoi a urmat surpriza. Ne aflam in fata unor iesiri cu bariere unde se vindeau tichete. In dreptul ghiseului scria: “Canada Bridge 6,25$”. Am oprit in fata barierei si am spus taxatoarei ca noi nu dorim sa mergem in Canada, ci cautam o adresa in Detroit. Ne-a dat un tichet pe care era inscriptionata data si ora si un carton albastru pe care sa-l punem pe bordul masinii in interior dupa care a ridicat bariera si a spus sa urmam indicatiile colegilor care ne vor ghida inapoi in oras. Erau o multime de culoare cu stalpi albi de ghidaj si oameni imbracati cu veste fosforescente care ghidau masinile prin acel labirint. Trei oameni de ordine ne-au indicat directii spre dreapta si am ajuns intr-un loc in care o multime de masini alimentau la statii peco. Eram in duty free! Apoi au aparut panouri care indicau SUA si in urmatorul minut am ajuns …in Vama Americana, intrarea dinspre Canada.

Vamesul ne-a cerut pasapoartele pe care, evident ca nu le aveam la noi pentru ca nu intentionasem sa iesim din Statele Unite nicaieri, pur si simplu voiam sa petrecem Pastele cu rudele noastre din Detroit. Am explicat situatia, am spus ca suntem cetateni romani cu domiciliul in SUA si ca n-am fost in Canada si nici nu intentionam sa mergem, cautam o adresa in Detroit si GPS-ul, lucrarile de pe autostrada si taxatoarea de la pod ne-au adus acolo.

A urmat o ora si jumatate de cosmar. Ne-au cerut sa mutam masina in zona de perchezitii, sa coboram, sa luam cu noi doar actele si sa lasam absolut tot ce avem in masina, inclusiv banii si telefoanele. Ne-au dus intr-o cladire a vamii unde tronau steagurile americane si cele cu insemnele serviciului de imigrare “Departament of State”. Inauntru erau o multime de vamesi in uniforme, inarmati pana in dinti si o alta multime de calatori rataciti prin labirinturile din centrul Detroit-ului, ca si noi. Ne-au indicat o coada in fata unui ghiseu si ne-au spus sa asteptam  pana ne vine randul sa vorbim cu ofiterul care se ocupa de „cazul“ nostru. Care caz, ce ofiter, eram deja in ceata, nu mai intelegeam nimic.

Discutia s-a repetat – ofiterul ne cere pasapoartele in care voia sa vada vizele noastre Canadiana si Americana, iar noi prezentam ID card-urile americane si-i explicam ca noi n-am fost in Canada si nici pasapoarte nu avem la noi pentru ca nu intentionam sa trecem nicio frontiera, cautam niste rude in Detroit cu care urmeaza sa petrecem sarbatorile. Raspunsul lui a fost sec si neasteptat, in timp ce ne cauta in calculatorul lui dupa nume si ID-uri:

“Uitati asta! Nu mergeti nicaieri. Ati trecut ilegal in Canada, ati incercat sa intrati fara acte in SUA. Va deportam in Romania". 

Apoi m-a intrebat pe mine ce statut avem in SUA eu si fiica mea, care intrasem in Statele Unite in acelasi timp si cu acelasi tip de viza, probabil pentru ca ma gasise deja in computer. Ne-au despartit. Eu si fiica mea trebuia sa stam intr-o sala de asteptare, iar sotul meu trebuia sa se aseze la alta coada, la alt ghiseu.

Ghiseul numarul doi, alt ofiter, aceeasi poveste. Ofiterul insista ca sotul meu este ilegal in SUA pentru ca viza lui nu apare in computer si i-a cerut sa-i arate legitimatia de serviciu. Ma apucase deja durerea de cap, pe legitimatia lui apare mare intr-un colt “Departament of Defense” pentru ca lucreaza inclusiv in proiecte guvernamentale si militare. Deja imi imaginam tot ce e mai rau, ca o sa-l intrebe ce secrete de stat americane voia el sa vanda in Canada!! L-a intrebat: “Cand ati fost in Canada? Sotul meu a raspuns in 2001 si in 2002 am fost in vizita la niste rude in Canada.” Ofiterul insista: ”Nu, acum, cand ati iesit din SUA in Canada?” Sotul meu repeta deja aceeasi poveste, n-am fost in Canada, am venit la rude in Detroit, cautam o adresa, lucrarile de pe autostrada ne-au adus aici etcetera.

Mi s-a facut frig. Erau vreo 18 grade in incapare si aerul conditionat functiona in continuare. Fetita mea ma intreba tot felul de lucruri, cand in engleza, cand in romana, intrebari la care nu mai stiam ce sa-i raspund: “Mami, ce o sa se intample acuma? De ce trebuie sa stam atat de mult aici? Mami, cand ajungem la tusica Lucia? Mami, oamenii astia nu vor sa ne lase sa mergem la biserica de Inviere? Mami eu ma plictisesc, cand putem sa plecam de aici?  Vreau sa plecam de aici odata, mi-e frig si mi-e foame. Vreau sa ajungem odata, peste cate minute putem sa plecam? Vreau sa ma joc cu Oscar si cu Aspen (cei doi pudeli ai matusii Lucia). Mama, mi-e frig vreau sa mergem la baie!“.

M-am ridicat si am mers cu fetita de mana la unul dintre vamesi, o femeie care pazea iesirea. Am intrebat-o unde este baia pentru ca vreau sa merg cu fetita mea acolo. M-a intrebat: ”Cine este ofiterul care se ocupa de cazul vostru?”. I-am explicat ca sotul meu este la rand, noi in sala de asteptare, desi vazuse ca ne-am ridicat de la 5 metri distanta.  M-a trimis sa stau la rand la ghiseu si sa vorbesc inca odata cu ofiterul care ma trimisese in sala de asteptare. Am luat fetita de mana si m-am asezat din nou la rand. Sotul meu, de la coada alaturata ma intreba romaneste ce se intampla? I-am spus ca fetita vrea la baie si pentru asta trebuie sa stam la coada si sa cerem aprobare.

In fata mea un cetatean indian, inginer IT care se intorcea din Canada, este intrebat a treia oara de catre vames:”Ce statut ziceati ca aveti in SUA?” Omul, vizibil enervat, raspunde: “Sincer? Habar nu am pentru ca am venit aici cu o viza de munca H1B acum cinci ani, am cerut prelungire de viza, am primit aprobarea, am dosar de green card in derulare cu formularul I-140  aprobat si I-485 in asteptare, am work primit, platesc taxele ca orice cetatean american, dar documentele de calatorie nu mi le-ati trimis nici pana acum si nici nu mi-ati mai pus vreo viza in pasaport de atunci. De cate ori am intrebat la INS personal sau prin avocat despre statutul meu in SUA si mi s-a spus sa astept si sa nu-mi fac probleme pentru ca sunt in regula. Din septembrie 2008 dosarele de green card sunt oprite, nu se proceseaza nimic, asa scrie in Visa Buletin pe care-l afiseaza online exact departamentul dumneavoastra. Imi cer scuze, dar  daca INS si Departament of State nu stiu  ce statut am eu in SUA, de ce credeti ca ar trebui sa stiu eu? Credeam ca eu sunt angajat inginer in SUA si dumneavoastra sunteti angajati ca sa rezolvati statutul si vizele celor ca mine, sau nu?” Ofiterul, vadit surprins de acest raspuns, i-a dat sa semneze intr-un registru, i-a innapoiat pasaportul si i-a spus sa plece odata pentru ca face prea multa galagie acolo si el are de lucru... Stau oamenii la coada…

Am ajuns la rand si m-a intrebat si pe mine acelasi lucru: “Ce statut ziceati ca aveti in SUA?” I-am spus ca am raspuns deja la intrebarea aceasta cu o ora in urma si m-a trimis in sala de asteptare. Intre timp vreau la baie pentru ca e foarte frig acolo si nu m-au lasat sa-mi iau nici macar o haina mai groasa din masina, suntem de zece ore pe drum, inteleg ca are de lucru acolo, dar  fetita mea moare de frig si de foame si vrea la baie. ”Mi-a dat sa completez un formular apoi mi-a aratat unde este baia si a apasat un buton care deschide usa. Intre timp, sotul meu statea la coada la al treilea ghiseu.

M-am intors si m-am asezat in sala de asteptare. Am trecut pe langa sotul meu si l-am intrebat romaneste  care este situatia. Mi-a raspuns disperat: ”Nu stiu! N-am obtinut nimic pana acum. Vor sa ne deporteze in Romania, asa cum suntem, cu hainele de pe noi.”

In jumatatea de ora care a urmat mi-a trecut prin minte tot filmul vietii mele in America, tot ce am realizat si tot ce las aici daca ne deporteaza acum in Romania: o casa cu tot ce trebuie in ea, doua masini, un stil de viata, un job bun, prieteni, fotografii, souveniruri din Romania, bijuterii si …cele doua geamantane cu lucruri pe care le-am adus de acasa, din Romania. Mi-am spus ca nu se poate. Este aberant. Imi imaginam cum as arata cu catuse la maini in avionul de Bucuresti, ce ar crede calatorii despre mine? Imi imaginam iesirea din aeroportul Otopeni, cu placa aceea mare unde scrie “Welcome in Romania!”

Ma vedeam pe mine, sotul si cu fetita de mana, confuzi, in blugi, tricou si adidasi, fara un ban in buzunar, fara cadouri pentru cei dragi, fara sa ma astepte cineva cu masina si cu zambetul pe buze in aeroport. Imi imaginam ce va spune gura lumii din Romania despre noi, ce basme vor inventa toti cei care pana acum crapau de invidie pentru ca noi suntem aici si ei au ramas acolo… Imi imaginam ce barfe se vor spune despre noi pe la colturi, despre cum am omorat pe cineva in SUA sau am facut ilegalitati si ne-au arestat, ne-au expulzat americanii… ne-au trimis acasa doar cu hainele de pe noi…  M-am gandit la cum se vor simti parintii si fratii nostri cand vor auzi toate astea, la mila cu care vom fi priviti de unii cunoscuti si la sclipirile de triumf din ochii altora care vor conchide clasic: ”V-am spus eu ca America aia e o porcarie si ca n-o sa faceti voi nicio treaba pe acolo? Sa va fie asta invatatura de minte, sa stati acasa si sa puneti mana sa lucrati ca si aici se poate, nu numai acolo” s.a.m.d. Imi imaginam scena asta de cosmar in care stateam in fata terminalului sosiri din Otopeni fara bagaje (nici macar cele doua geamantane si un bagaj de mana cu care am venit in SUA), iar in jur oameni fericiti care se imbratiseaza, se saruta si plang de bucuria revederii.

Am revenit brusc la realitate pentru ca am auzit vocea sotului meu. Ajunsese la rand si vorbea cu ofiterul de la ghiseul trei. Auzeam aceeasi poveste inca odata, un fel de placa stricata, un tipar din care nu se iese si in care tu n-ai voie sa spui nimic, decat sa stai la rand si sa raspunzi la ceea ce esti intrebat. Ofiterul i-a tinut sotului meu o lunga prelegere despre obligativitatea tuturor cetatenilor straini de a purta la ei pasapoartele tot timpul si despre faptul ce el acolo isi face doar datoria. Apoi i-a dat exemplul sau personal si a spus:”Eu, de exemplu, daca ma duc in vizita in Egipt imi iau cu mine pasaportul pentru ca sunt constient ca acolo eu sunt cetatean strain si actul meu de identitate este pasaportul. Voi de ce nu aveti la voi pasapoartele?” Sotul meu i-a raspuns:”Pentru ca nu intentionam sa calatorim in alta tara. Intentionam sa calatoriam doar pe teritoriul din SUA, iar pe teritoriul SUA avem aceste acte de identitate, ID Card, eliberate de autoritatile statului Virginia. Dumneavoastra daca mergeti ca vizitator in Egipt n-o sa primiti buletin egiptean, asa cum nici unui turist care viziteaza SUA nu i se elibereaza un buletin de identitate american. ”Vamesul l-a intrebat unde lucreaza si ce anume lucreaza in Washington DC, apoi i-a spus ca suntem gata de plecare si i-a dat sa semneze intr-un registru. I-a innapoiat ID-urile si n-a mai spus nimic altceva. N-am inteles exact unde eram gata de plecare, in SUA sau in Romania? Am iesit si am urcat in masina si cum nu alerga nici un vames cu pusca dupa noi, am plecat. Cativa oameni de ordine cu veste fosforescente ne-au indicat niste culoare si dupa cateva minute ne-am trezit pe o strada, la un semafor. Am pornit GPS-ul, eram undeva in Detroit, deci ne-au dat drumul inapoi in SUA? Inca nu ne revenisem din soc. Deci… nu eram nici teroristi, nici ilegali si nici nu ne deporta nimeni in Romania?  Cosmarul luase sfarsit? Probabil ca da, dar in acele 90 de minute mi-am consumat 10 ani din viata.

Ulterior am auzit de la alti romani ca acel punct vamal este semnalizat atat de prost in mod intentionat, pentru ca in zona sunt destul de multi emigranti ilegali. Alti romani ne-au povestit intamplari similare la Niagara.

In acest an, in Vinerea Mare  am avut si noi Golgota noastra!